Anul trecut, în noiembrie, am auzit într-un magazin două doamne vorbind despre un liceu de renume din Timișoara, cu profil real, care nu avea profesor de matematică la clasă. Una dintre ele a zis: „Lasă, că eu îl trimit la meditații pe fiu-meu”. N-am stat să ascult tot, că îmi venea să întreb: „Și dacă mâine nu mai poți? Dacă se schimbă situația, cum procedezi?”
Dintotdeauna, pentru mine, Crăciunul a fost ceva magic. Când ești copil, totul se vede altfel: viziuni diferite, alte așteptări, alte contexte. Acum, din postura de adult, simt că această sărbătoare a devenit extrem de comercială; Crăciunul pare să fi devenit un produs ambalat.
Ieri, viața m-a salutat într-un fel atât de frumos, încât m-a lăsat puțin încremenită, chiar șocată. Salutul a venit de la o femeie cu ochi mari, ten deschis și o voce subțire, și calmă. Dar nu m-a lovit nici chipul, nici vocea, ci comportamentul.
De aproape nouă ani, biroul meu a fost, în cea mai mare parte a timpului, la doar câțiva pași de dormitor. La început nici măcar nu aveam o cameră separată — lucram pe balcon. Între timp, lucrurile s-au mai așezat și organizat. Pe atunci, conceptul de „remote¹ ” sau „lucrul de oriunde” nu prea era privit cu ochi buni în România. Îmi amintesc perfect cum cei care auzeau că lucrez de acasă ziceau nedumeriți: „Dar cum să lucrezi de acasă? Ce-i aia?”
Cineva a spus cândva că bătrânețea nu aduce floricele, ci înțelepciune. Nu vreau să spun că sunt bătrână, ci doar că am ajuns la maturitatea necesară pentru a-mi da seama cât de valoroasă sunt, cât de loială și iubitoare pot fi, dar și cât de indiferentă, sarcastică și rea pot deveni.
Câteva reflecții, câteva acțiuni și multe rezultate. 2023 nu a fost lipsit de provocări, dar nici nu mă așteptam altfel. Complex, dificil, plin de provocări și adesea însoțit de lacrimi, pierderi și doruri profunde, dar în cele din urmă, revigorant, puternic și chiar plin de umor.
Traversăm timpuri incredibile, avem acces la internet, ne luăm informații rapid din online, vedem lumea întreagă cu un simplu click, este la îndemână comunicarea cu oamenii, ne putem scrie și suna mult mai repede. Apusă a devenit epoca porumbelului cu plicul în cioc sau cea a telefonul fix, a tarifelor clar stabilite sau a beepului. Cu 50 de lei poți suna pe oricine, oricând, iar mesajele și minutele sunt nelimitate. Ce timpuri!
De când mă știu, mi s-a spus „Uită-te la ei! Ăla cum poate?”. Toate aceste vorbe stârneau în mine un soi de competiție, dar rezultatul final nu ducea la ceva avantajos, din contră - cu fiecare „încurajare” de acest gen, invidia își făcea cât mai profund loc în definiția mea umană. În toată această ecuație, cel mai trist mi se pare că și ca adult ai tendința de a urma aceste reguli nesănătoase.
O vorbă veche zice că recoltele se adună, vremea este imprevizibilă, gusturile se schimbă, oamenii îmbătrânesc. E drept! De vreo 4 ani, timpul mi se pare o unitate de măsură transparentă și incomensurabilă, atât de valoroasă, și atât de neglijată. Am senzația că tot ce era frumos în copilăria mea, azi s-a transformat în marketing. Cumva e normal, deși pierdem substanța zilei de azi.
M-am tot gândit, regândit, gândit din nou, răzgândit... si am ajuns la o concluzie! Zilelele libere sunt foarte enervante! Glumesc, poate! :) E foarte greu să spun că-i glumă sau realitate, pentru că eu de la 10:00 am avut doar întâniri pe Google Meet, 3 telefoane și 3 cafele. Azi, 30 Noiembrie - zi liberă în România. De fapt, asta-i paradigma angajatului și cea a antreprenorului. Ca angajat, iluzia stabilității și libertății - îți conferă o încredere, dar ca antreprenor - iluzia asta este inexistentă și vorba aia - ce-și face omul cu mâna lui se numește lucru manual. Long, short story - e simplu, e complicat, e complicat și simplu - să fii și una, și alta.
