Dintotdeauna, pentru mine, Crăciunul a fost ceva magic. Când ești copil, totul se vede altfel: viziuni diferite, alte așteptări, alte contexte. Acum, din postura de adult, simt că această sărbătoare a devenit extrem de comercială; Crăciunul pare să fi devenit un produs ambalat.
Aceleași pijamale. Aceiași brazi. Aceleași mese îndesate cu „tradițional”, de parcă tradiția ar avea nevoie de dovezi culinare. Aceeași aglomerație din magazine pentru două zile, aceeași grabă spre nimic. Un soi de uniformizare care mă obosește înainte să mă emoționeze. Și mult prea multă superficialitate.
Anul ăsta, Crăciunul meu a fost despre simplitate. Departe de familia extinsă și de cea de bază, fără clasicele bucate românești, fără pijamale identice, fără machiaj, fără prea multe… dar cu liniște, somn și mișcare. Atât. O rutină banală pentru alții, dar esențială pentru mine.
M-am uitat la grupul meu de nemți și olandezi, oameni care m-au educat să văd partea plină a paharului; și-au început ziua de Crăciun cu 10, 15 sau chiar 20 de kilometri de alergare, nu cu sesiuni foto în pijamale. Din păcate – și din fericire – eu am reușit să alerg doar 6 km.
La un moment dat, am deschis social media. Am dat un scroll. Și m-a lovit contrastul. Pe de o parte, m-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema — dacă am devenit prea critică, prea selectivă. Pe de altă parte, mă gândesc că poate problema nu este la mine, ci la modul în care ne-am obișnuit să înlocuim trăirile cu ambalaje, liniștea cu zgomot și realitatea cu poze. Perfecțiunea vizuală nu se simte mereu frumos. Pot confirma că, de multe ori, are un gust amar, iar rezultatul este epuizarea.
Mi-am dat seama, încă o dată, de ce nu mai simt nevoia să celebrez nimic în sensul clasic. Eu vreau să trăiesc, nu să demonstrez. Să simt, nu să produc conținut festiv.
Nu înțeleg mania ședințelor foto profesionale de Crăciun. Ne îmbrăcăm frumos și ne obligăm familia să zâmbească la comandă, în timp ce, în restul anului, rareori ne uităm cu adevărat unii la alții. Nu mai suntem în anii ’90, când o fotografie era un eveniment rar pentru că nu aveam aparate. Azi avem atâtea posibilități în buzunar, putem surprinde oricând momente reale. De ce să regizăm fericirea într-un studio?
Sigur, îi pot înțelege pe cei pentru care supraviețuirea financiară sau afacerile nu le lasă timp de familie în restul anului – acesta este singurul argument valid și trist pe care îl accept. Dar pentru restul? Pentru noi, cei care avem timp, dar nu avem chef?
Nu înțeleg nici de ce oamenii care locuiesc la cinci minute distanță se vizitează abia de Crăciun. E doar o obligație socială bifată în calendar. Nu înțeleg nici îmbulzeala, nici goana după…Nimic.
Când a devenit Crăciunul despre „a arăta” și nu despre „a trăi”? Telefonul mi-a reamintit că, în ultimii ani, am făcut Crăciunul acasă, la Timișoara, cu cățelul și soțul. Nu am gătit excesiv; am pregătit doar atât cât să mănânce două persoane. Cumva, pentru mine, Crăciunul este despre odihnă, nu despre decoruri sau mese încărcate.
Și poate că, dincolo de mese, poze și alte detalii trase la indigo, ar fi bine să fim oameni buni în fiecare zi, nu doar de Crăciun. Bunătatea și politețea asta superficială nu ajută nici emițătorul, nici destinatarul.
Oamenii cu care ai vorbit un an întreg sunt cei care trebuie să-ți fie și-n mesaje, și-n gând, și la masă. Dacă se poate! Restul sunt doar decor social… dar chiar îi vrei și-n viață? Eu nu!
Să lăsăm superficialitatea deoparte. Restul — paietele, pozele editate, vizitele din obligație — sunt doar fundal.
