Anul trecut, în noiembrie, am auzit într-un magazin două doamne vorbind despre un liceu de renume din Timișoara, cu profil real, care nu avea profesor de matematică la clasă. Una dintre ele a zis: „Lasă, că eu îl trimit la meditații pe fiu-meu”. N-am stat să ascult tot, că îmi venea să întreb: „Și dacă mâine nu mai poți? Dacă se schimbă situația, cum procedezi?”
Eu am făcut meditații. Mama, care avea ca prioritate matematica, și-a călcat pe „orgoliu” și m-a dus la engleză, pentru că în școală se făcea doar „tocit”, iar eu i-am explicat că nu pot lega cinci cuvinte, căci doar memorez și reproduc.
Două-trei luni mai târziu a murit tata și am întrerupt tot. Tot. Viața mi s-a schimbat într-o secundă. Zici că m-a lovit trenul, apoi am fost obligată să funcționez normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dacă aș avea acum un copil la școală și aș fi în situația în care nu ar exista profesor la una sau mai multe materii, n-aș spune: „Lasă, eu am bani, dă-i dracu’ pe alții, îl duc la privat”. M-aș gândi că poate eu pot, dar altul nu.
Cel mai simplu ar fi să-mi văd de ale mele, dar asta nu e deloc sănătos. Mi se pare strigător la cer să abandonezi educația unui copil. Educația!
Pentru că, dacă mă raportez la experiența mea — mama m-a putut susține să continui studiile chiar și după ce tata a murit — înțeleg foarte clar un lucru: dacă eu mor, copilul meu poate rămâne „vai de steaua lui” într-o comunitate distrusă, una la care eu am contribuit. Și, da, și ție, și mie ni se poate întâmpla. Viața nu ține cont nici de mașina pe care o conduci, nici de conturi. Ca să nu vorbim doar despre exemple tragice, luați unul de actualitate: nu mai ai job și nici economii.
O comunitate de care ai grijă este un câștig pe termen lung
13 Ianuarie 2026
La ora 7 dimineața am dat peste o știre care m-a îngrozit. La Sibiu, un bărbat de 43 de ani a murit într-un autobuz, sub ochii a aproximativ 50 de oameni. Cincizeci.
Nu știu cauza decesului, dar imaginea indiferenței colective mă șochează. Cred că azi mi-am răspuns la întrebarea: „Măi, dar oamenii chiar nu văd că statul își bate joc de noi?”
Se laudă că măresc minimul pe economie. Vă rog, înainte să puneți botul la câștig, puneți mâna și calculați — sau lăsați un model AI să facă socoteala pentru voi: cât merge la stat și cât vă rămâne, de fapt, în buzunar. O să vedeți că „mărirea” asta nu vă ajunge nici măcar pentru factura la căldură. Muncești mai mult, statul ia mai mult, iar sistemul rămâne la fel de bolnav.
Taxe, taxe & TAXE
Vorbim de concedieri pe bandă rulantă și de taxe care cresc fără niciun rezultat. De ce dracu’ „dormim” pe banii noștri? Plătim taxe peste taxe, dar dacă avem o problemă de sănătate, tot la privat fugim. La stat nu sunt paturi, nu sunt fonduri… nu au de niciunele. Dacă vrei să trăiești, ești obligat să ai TU bani sau relații.
De drumuri, poduri și trenuri nici nu mai are sens să vorbim — suntem pe primul loc în UE la numărul de morți în accidente rutiere. Dacă are cineva dubii, pot arăta poze cu drumul pe care merg de 14 ani și care e tot mai distrus.
Sărăcia te face periculos
Trebuie să înțelegem un lucru: sărăcia nu te face doar muritor de foame. Te face agresor, te face hoț.
O țară săracă este, de regulă, o țară în care rata criminalității crește. Iar cel care crede că „nu-l afectează pentru că are bani” se înșală amarnic. Te va afecta și pe tine, și pe mine, și pe ei. Așa funcționează comunitatea.
Știrea cu omul mort într-un autobuz plin — cât populația unui sat mic — este oglinda noastră. Suntem și proști, și individualiști? Ne doare-n dos unii de alții? Mulți au treabă cu capra vecinului, în loc să o crească pe a lor. Ne facem că nu vedem politica, dar ne certăm pentru ea pe TikTok — noua „școală a vieții”.
Într-un autobuz a murit un om. Iar cei din jur au privit. Gândește-te că în autobuzul acela puteai fi tu. Sau copilul tău. Sau părintele tău. Și nimeni n-ar fi făcut nimic. Am ajuns să ne privim unii pe alții murind, în tăcere, deci problema nu mai e doar statul. Suntem și noi. Prin indiferență, prin „nu mă bag”, prin ideea că ne salvăm fiecare pe cont propriu. Când fiecare își vede doar interesul, când educația sau sănătatea reprezintă doar „problema altora”, rezultatul e inevitabil: un sistem bolnav.
Este trist, dar ăsta-i adevărul — dureros și trist. Tata avea o vorbă: sărăcia nu e o rușine; răutatea și mizeria sunt. Până la urmă, o societate nu moare în realitate decât în momentul în care oamenii încetează să mai fie oameni. Ceea ce nu e deloc departe.
Sursă imagine: Pixabay
