O vorbă veche zice că recoltele se adună, vremea este imprevizibilă, gusturile se schimbă, oamenii îmbătrânesc. E drept! De vreo 4 ani, timpul mi se pare o unitate de măsură transparentă și incomensurabilă, atât de valoroasă, și atât de neglijată. Am senzația că tot ce era frumos în copilăria mea, azi s-a transformat în marketing. Cumva e normal, deși pierdem substanța zilei de azi.
2022 a fost cu de toate, dar cred că de când am bifat și pandemia, cam toți anii au fost cu bune și rele. N-am ce să cer în mod special ceva anului viitor, pentru că nu am ce să ofer special la schimb. Și, vorba aia, nimic nu e gratis 🙂 Totuși am câteva, mici lucruri, unele de arhivat sau de completat și, cel mai fain, altele de început.
2020 – 2022 au fost anii în care am devenit foarte conștientă de ceea ce sunt, anii în care m-am simțit bine cu mine, frumoasă, hotărâtă, fericită, anii în care m-am dezvoltat mult emoțional și profesional, am făcut bani, am băut vin, am mâncat, am plâns, am râs, am glumit, m-am enervat, am țipat și am tăcut. Le-am făcut și pe astea 🙂
Tot în anii ăștia am devenit mai rea, dar în sensul bun. Mai discretă, mai directă și mult mai corectă cu mine. Am fost un om pe placul meu și cu toată nebunia pe care o trăim, sunt foarte recunoscătoare acestor timpuri. În primă fază, m-am descoperit, apoi m-am acceptat și am exploatat, și corectat. A fost foarte greu, în 2022, să-mi dau seama că oamenii din jurul meu sunt atât de importanți și atât de irelevanți, indiferent cine sunt ei personal sau profesional. Am învățat că:
Sportul este expresia fericirii
Regret foarte mult că nu m-am îndreptat spre sport de copil și chiar ca adolescentă. Cumva, lipsa educației este o explicație reală, dar pe de altă parte și piața e tot o explicație. N-am fost un om slab, am moștenit gena tatălui, doar că eu le am pe toate – mică și grasă. Frumoasă?! Așa ne mințim când nu ne simțim bine cu noi. Dar sportul pe care eu îl fac de aproape 4 ani, nu e despre slăbit, pachete de mușchi și fund mare, este despre disciplină și stare de bine. Eu nu fac sport să slăbesc, eu fac sport ca să fiu fericită și ca să nu uit cât de norocoasă sunt.
Călătoria, dezvoltare personală
Cui nu-i place să călătorească? Eu aș sta numai în avion. Îmi place să fotografiez tot ce văd, să vorbesc cu oamenii, să râd cu ei, să merg ore-n șir pe jos, să testez vin, mâncare, dansuri…Dar cel mai mult îmi place că am depășit bariere emoționale, lingvistice, culturale, profesionale. Pentru mine o nouă locație nu e doar o postare pe Instagram, chiar dacă postez, este un moment pe care îl trăiesc prin toți porii.
Nu tot timpul când faci bine, te simți bine
În anii ăștia am învățat că oamenii, fie că-ți sunt familie sau nu, sunt cele mai agresive animale, care te sfâșie cât ai clipi, și că nu dau doi bani pe efortul și intenția ta. E foarte dureros când tu ai cele mai bune intenții și ești cu totul în ecuația respectivă, dar cui îi pasă?
Nu toți oamenii sunt frumoși
În 2022 am avut un eveniment pe care l-am onorat din educația și istoria unor economii. Dar n-aș recomanda nimănui asta, pentru că orice chip frumos devine dizgrațios în momentul în care acțiunile pe care le face sau cuvintele pe care le pronunță, n-aduc cinste nimănui. Și cred cu tărie că dacă n-ai ceva bun de spus, TACI!
Oamenii se bucură pentru tine, dar mai mult pentru ei
Nici măcar părinții nu se bucură pentru tine. Ai mei se bucură, mă rog, ce-a mai rămas din părinți, dar tot în istoricul meu am văzut acea invidie animalică „dar de unde, dar cum, cine..?” Iar societatea e plină de invidii și competiții bolnăvicioase.
Nu toți vor ceva la schimb când te ajută, dar nota de plată rămâne
Mi-aduc aminte când am ajuns la Timișoara, maică-mea discutase cu o familie ce avea o fată deja în oraș, prin urmare, aveam să împart chiria cu ea. În două zile, tipa și familia respectivă au jucat cea mai mizerabilă piesă și pentru publicul lor, și pentru mine. Norocul meu a fost cu o colegă a mamei, ce avea un băiat, student la Timișoara. Practic, acest băiat a fost obligat de maică-sa să mă ajute cu tot ce urma să car dintr-o chirie în alta. Iar la 20 de ani nu prea ai chef să ajuți o tipă – vai de steaua ei, să-i cari pături și plasa de borcane. Dar el a făcut-o într-un mod admirabil. Ani mai târziu, viața m-a pus pe o scenă în care am avut rolul acestuia. 🙂
Lacrimile nu înseamnă mereu victimizare
Poate niciodată! Să plângi mi se pare normal și aș recomanda să se plângă oricând, pentru că nu ești mai slab dacă plângi, ești, poate, mai emotiv, ești mai pasional în trăiri, ești mai dedicat sau, pur și simplu, te doare mai tare. Și n-ai cum să compari durerea și fericirea omului. Că noi toți ne comparăm salariul, casele, mașinile, corpurile, dar durerea sau fericirea – n-ai cum, chit c-ai vrea. Trăim și percepem atât de diferit momentele care ne scot din modul robot și ne aruncă-n barca umanității, iar unii plâng mai mult, alții deloc. Lacrimile sunt ca apa – limpezi sau tulburi – doar ca au aceeași culoare, indiferent de poveste.
Zâmbetul este un accesoriu important, dar încrederea este cel mai valoros
Imaginația omului este ca o pereche de pantofi pe mai multe culori cu care te poți plimba prin orice idee sau dorință. Am avut o perioadă de victimizare, dar dacă mă uit în istoric, genetic provin dintr-o dramă continuă. Vremea te schimbă și cu puțin ajutor, am decis și am ales să-mi imaginez, indiferent de situație, doar lucruri frumoase care să mă facă să zâmbesc. Și mi-am dat seama că zâmbind mai mult, sunt mult mai relaxată și mai plăcută. Pentru că am ales să zâmbesc, ori de câte ori m-ar fi bușit plânsul, am căpătat și o atitudine mai plină de soluții. Oricum, tristețea-i prea la îndemână, provocarea e să fii fericit.
Gândurile finalului de an sună așa: mănâncă sănătos, aleargă după nimic, plângi de emoție sau de nervi, spune ce gândești, fără să jignești, educă-te, plimbă-te, motivează-te și dacă nu ești fericit, imaginează-ți cum ai trăi dacă ai fi. Fericirea nu costă bani și n-ai cum să plătești rate pentru ea, la fel e și cu bunul simț. 🙂
