Cineva a spus cândva că bătrânețea nu aduce floricele, ci înțelepciune. Nu vreau să spun că sunt bătrână, ci doar că am ajuns la maturitatea necesară pentru a-mi da seama cât de valoroasă sunt, cât de loială și iubitoare pot fi, dar și cât de indiferentă, sarcastică și rea pot deveni.
Am scos bicicleta din debara și mergând câțiva kilometri, mi-am dat seama că îmi plac regulile. În același timp, le critic când mi se par absurde sau ieșite din context. Însă, în general, sunt adepta respectării regulilor și mă enervează oamenii needucați.
Tot vorbesc despre educație, iar fiecare acțiune pe care o fac acum, în calitate de adult, mă trimite în copilărie. Serios, ce e atât de greu să fim educați? Și ca să exemplific câteva momente în care oamenii arată lipsa de educație:
- cărucioarele lăsate în parcările supermarketurilor
- aruncatul hârtiilor în parcuri
- suflatul în ceafă când aștepți să plătești
- mersul în grup care se transformă în turmă de oi atunci când vin biciclete sau mai trec și alți oameni prin zona respectivă
Vorbind despre cei șapte ani de acasă, mă gândesc la temelia formării noastre ca oameni. Părinții mei și-au făcut treaba, oferindu-mi lecții prețioase. Cu tatăl care m-a învățat să mă adaptez la oameni, locuri și spații și cu mama care mi-a oferit toate instrumentele necesare umane: empatie și respect, am ajuns azi o persoana capabilă să înțeleagă și să se adapteze la tot ce ne înconjoară – bun sau rău.
Și datorită părinților mei, în fiecare zi descopăr ceva nou despre mine. Astfel, ca și combustibil, mă folosesc de curiozitate. Este precum o forță ce mă împinge să explorez domenii noi, să citesc și să experimentez diverse lucruri. Recunosc că uneori am tendința să merg în direcții mai puțin pozitive, dar și asta face parte din ceea ce sunt. Îmi place să vorbesc, dar prefer să fac asta în mod relevant, motiv pentru care investesc timp în lectură și studiu, explorând și descoperind informații din diverse articole și cărți. În lipsa acestora, aș putea să bălmăjesc despre problemele cotidiene de la locul de muncă, proiecte interesante sau mai puțin captivante și multe alte subiecte, fie ele banale sau nu.
Așa mi-au căzut în mână și aceste cărți care mi-au schimbat perspectiva, m-au scos dintr-o zonă de confort și m-au determinat să verbalizez lucruri pe care le știam, le conștientizam, dar nu le exprimam în cuvinte.
Lori Gottlieb – autoarea cărții care mi-a răspuns la nenorocitul “DE CE?”, la nenumăratele întrebări care mă bântuiau, care mă consumau și care mi-au afectat parcursul vieții.
Cartea “Poate ar fi bine să discuți cu cineva” a devenit o comoară descoperită în primul an de pandemie. După orele de muncă, începea maratonul de citit. Nu mă puteam opri, simțeam că în sfârșit aveam răspunsurile la întrebările care m-au chinuit atâția ani. Această carte m-a schimbat fundamental ca om. Am realizat lucruri de care nu am fost conștientă până atunci. Mi-am dat seama că după moartea tatălui meu, am intrat într-o mică depresie și că atacam lumea reală pentru a obține un răspuns. M-am simțit victima propriei suferințe, neștiind altă modalitate de a-mi exprima durerea.
Am înțeles că fericirea mai și apare, și dacă nu ești pregătit, nu vei avea habar cum să o trăiești. Am învățat că mereu avem niște “ei” la care ne raportăm, dar de cele mai multe ori acei “ei” nu ne privesc cu adevărat. Cei care, real, ne urmăresc nu dau doi bani pe spectacolul nostru fals. Printre multele lecții valoroase, una care mi-a plăcut în mod special are la bază înțelegerea – să fiu înțelegătoare, atât cu mine, cât și cu cei din jurul meu.
Tatăl meu avea obiceiul de a fuma noaptea. Îl vedeam deseori fumând când mă întorceam acasă de la întâlnirile mele. Stătea rezemat de niște stâlpi gri, din fier, iar lumina țigării aprinse strălucea în întuneric și tusea lui seacă dădea semnale că e cineva afară. Într-o noapte, când am revenit acasă de la întâlnirea mea de adolescentă, el fuma încă. M-am oprit și am stat puțin de vorbă. Mi-am găsit curajul să îi spun despre diferența de vârstă dintre mine și partenerul meu de la acea vreme. Răspunsul lui a fost atât de calm și înțelept – și dacă ar fi avut un copil, nu înțeleg unde ar fi problema. Dacă ți-au fost prezentate prioritățile și, evident, dacă le-ai înțeles. Am fost șocată de înțelepciunea lui, am râs și i-am zis – „Doamne Ferește!”.
Lori Gottlieb a surprins această dinamică a priorităților și în cartea sa, unde relatează experiența personală cu un partener care a decis că nu poate trăi în următorii zece ani cu un copil sub același acoperiș. Ea avea un copil, iar partenerul său avea deja adolescenți. El își dorea libertate, ea avea responsabilități. Libertatea și copilul se exclud reciproc. Cumva prioritățile au fost comunicate prea târziu și înțelese prea greu.
Lectura acestei cărți mi-a oferit răspunsuri și la chestiuni pe care nu mi le-am adresat vreodată. Mi-a schimbat perspectiva și m-a împins să ies din zona de confort. Ah, și ce gust bun are curajul!
Jen Sincero – Ești un badass! Toți suntem, dar în forme diferite! Autoarea acestei cărți mi-a oferit un sfat pe care l-am auzit de multe ori, dar niciodată cu atâta autoritate: “Iubește-te!”. În toate formele posibile, Jen te îndeamnă să îți acorzi iubire. Și serios acum, dacă nu o faci tu, cine altcineva va face asta pentru tine? Cartea “Ești un badass”, m-a făcut să râd și mi-a pus frână la empatia orientată spre oamenii care nu merită. Mama este precum un burete de emoții, iar eu am moștenit acest lucru. Singura diferență este că nu am aceeași toleranță ca ea. Astfel, mi-a fost mai ușor să pun barieră acelor persoane “drăguțe” care, de fapt, habar n-au ce înseamnă iubirea de sine.
În cartea “Poate ar fi bine să discuți cu cineva”, am descoperit această idee de a face ceva pentru a te înțelege, iar în cartea lui Jen această idee este subliniată cu multă subtilitate, dar cu aceeași forță.
În viața asta, ceea ce crezi tu despre tine este cel mai important. Percepția de sine este ca o grădină zoologică – tu alegi ce gânduri hrănești. Toate comparațiile cu oamenii din jurul nostru sunt nu doar inutile, dar ne fac să pierdem timp prețios din viața noastră. Iubește-te și doar atunci vei înțelege cât de valoros ești.
Viața este petrecerea ta. Tu decizi cine sunt invitații, experiențele și lucrurile care iau parte la această petrecere.
Catherine Gildiner – Inima mea nu este un refugiu pentru lași – așa începe Catherine cartea Traume ascunse. Dar ce inimă-i făcută pentru lași? Fiecare pagină m-a transferat în acele momente care m-au marcat profund.
În jurul vârstei de 5-6 ani, înainte să intru în clasa I, eram o fetiță cu părul tuns scurt, mică de statură, cu mâini grăsane, detaliu observat și acum, dar cu niște ochi minunați. Aproape în fiecare Duminică îmi vizitam bunicii, care locuiau în același sat cu noi. Într-o zi, tatăl tatălui meu mi-a spus că doar băieții au părul scurt și unghiile tăiate din carne. Ce-i drept, mi-am ros unghiile mult timp, dar nu mi-am mâncat și părul. Lungimea acestuia părea că-i o decizie personală. Se mergea pe rațiune! Mama lucrează de la 18 ani, deci nu avea cine sa-mi facă codițe.
Din acel moment, am considerat că nu sunt o fată frumoasă pentru că nu am părul lung. Dar găsisem eu o soluție acestei probleme: îmi puneam un pulover pe cap și astfel simulam un păr lung.
Când ești copil nu realizezi ce impact au oamenii asupra ta. Mai mult, comportamentul meu era destul de agresiv pentru un copil de 6 ani. Sursa? Oamenii și vorbele lor. Și, atenție, acest comportament poate persista și în viața adultă.
Sigur că m-a afectat ideea că “băieții au părul scurt”, dar acasă aveam un tată care nu a ezitat niciodată să-mi spună că sunt frumoasă. Eram prințesa lui cu părul scurt și unghiile roase :), deci “durerea” nu a durat zeci de ani. Am crescut și eu, a crescut și părul și s-au schimbat și preocupările oamenilor.
Amintirile astea-ți erodează puțin stima de sine dacă nu ai pe cineva care să le contrazică. Cineva important! Te simți prins în povestea trecutului tău, iar cu cât sapi mai adânc, cu atât îți dai seama că realitatea de atunci bate orice film. Citind această carte, am realizat cât de norocoasă sunt ca femeie. În ciuda presiunilor societății, acasă am fost mereu în siguranță. Tata m-a încurajat, m-a învățat să fac diferența între abuz și iubire, m-a protejat și mi-a reamintit, mai ales când eram adolescentă, că sunt un om demn de iubit. Acest aspect este crucial în viața oricărei persoane, femeie sau bărbat!
Cred că cu tărie că familia are un rol cheie în construirea unei ființe umane. Când acasă ai iubire, empatie, limite și măsură pentru ceea ce primești, nu ai cum să ajungi un adult răsfățat sau nefericit! Când în ochi ți se pune iubire și-n mâini îndeletnicire, ura și răutatea nu rezistă-n căminul tău. Și nu-i suficient să citești 100 de cărți pe zi, efortul este mai mare și mai mult de atât! Pentru mine, farul dezvoltării profesionale și personale îl reprezintă cărțile. Fiecare pagină citită prezintă o perspectivă nouă. Mi-a plăcut întotdeauna să văd lumea din unghiuri diferite și să pun la îndoială tot ceea ce mi se zice. Ochii noștri văd lucrurile într-o varietate de culori și dimensiuni, dar distanța și implicarea contează.
