De când mă știu, mi s-a spus „Uită-te la ei! Ăla cum poate?”. Toate aceste vorbe stârneau în mine un soi de competiție, dar rezultatul final nu ducea la ceva avantajos, din contră – cu fiecare „încurajare” de acest gen, invidia își făcea cât mai profund loc în definiția mea umană. În toată această ecuație, cel mai trist mi se pare că și ca adult ai tendința de a urma aceste reguli nesănătoase.
Trăiesc o furie imensă când oamenii nu joacă corect, dar câștigă. Atunci mă transform și devin un om foarte rău, căruia nu-i pasă de motivul acțiunii, chit că știu ce înseamnă – the short term benefits of the shortcut. Oamenii care nu respectă regulile, îi pot afecta pe ceilalți, dar în cele din urmă, ei vor avea de suferit. Cumva, foarte greu mi se pare să-ți dai seama că a fi în competiție cu cineva, este de fapt doar un drive extern, dar că adevarata luptă e cu tine.Iar un exemplu deloc străin – nu ai luat notă mai mare decât colegul. Colegul a fost aplaudat, premiat, dar tu ai fost blamat, pedepsit și denigrat, din start ai început să arunci săgeți colegului. Însă, la urma urmei, colegul își face viața lui, se mută din oraș, dar tu? Cu ce te-a ajutat să-l judeci pe „cel mai bun” dacă tu tot ce ai putut învăța de acolo a fost „cum să urăști, cum să te frustrezi mai tare?” Am câteva exemple personale de cum am trăit în competiția de genul – Capra vecinului și câteva de cum am învățat să trăiesc în competiția – Voi fi mai bună.
Școala, clasele I – IV sau Cum să-ți ratezi viața?
Mă amuz, dar relatez cu patimă cum era să devin o ratată. Aș putea face o carte – Cum să-ți terorizezi cadrul didactic. Fiind dintr-un sat mic, clasele I – IV le-am făcut la 10 min distanță de casa mea și 3 min distanță de casa bunicilor mei. Pe vremea aia, toți elevii se aflau în aceeași sală de clasă, iar băncile făceau diferența de vârstă. Eram vreo 10 – 15 elevi, poate chiar mai puțini, iar eu eram un fel de Putin al învățătoarei. Ea stătea foarte prost cu pedagogia, eu stăteam foarte bine cu nervii și energia.
Pur și simplu, de cum pășeam pe ușa clasei îmi auzeam numele, ori eram scoasă la tablă, ori eram mustrată. Iar pentru un copil de 6 ani (ai mei m-au dat de 6 ani la școală), lucrurile care nu sunt explicate, ci doar blamate, sunt luate și rezolvate ca atare: îl faci timorat sau sălbatic. Eu am ales sălbăticia. Mi se spunea constant că nu știu, eram ținută la arest * (după cele 4h legale și normale, încă două – inventate – mă țineau la școală) și timp de 4h eram comparată cu toate fetele (eram doar fete) din grupa mea. Și acum aud:
te spun lui Vili (taică-meu) și la Mareta (mama); azi rămâi la arest să înveți să citești litera M; uite, colega X a luat FB, tu de ce nu ai învățat?
Serios, pot scrie o carte, una cu dedicație acestei doamne care m-a ajutat să cred că oricine e mai bun decât mine, că eu nu valorez nimic, că sunt doar foarte rea, mai rea decât orice băiat…În clasa I am dezvoltat un soi de competiție pe care o manifestam când nu știam sau când nu eram valorificată, dar care se finaliza cu aruncatul pachetului de mâncare, trasul colegelor de păr, jignirea acestora și a învățătoarei, și alte lucruri urâte. În anii ăia am învățat prima dată ce este competiția, iar la acea vreme aș fi definit-o ca:
o acțiune prin care dovedești altora că ai învățat, prin care ești lăudat și care îți dă libertate, nu „arest”. Competiția este despre ce nu pot alții.
Mama & Tata
Maică-mea a fost mereu un pion decisiv în viața mea profesională. Ea este și foarte ambițioasă. Nu cunosc vreun om mai puternic decât ea, care să aducă toate armele din dotare în arenă, cu atâta forță și determinare, doar să fie prima. Iar mama a crescut cu mantra
să nu ne facem de râs
Evident, profesional am auzit doar
Cum? Și X ce notă a luat? Tu de ce nu ai luat? Aaa, doar 9? Lasă, nu te culca pe o ureche, Y a luat 10. Nu ești în stare! Eu pentru tine muncesc! Mă faci de râs!
La polul opus se afla taică-meu care era ferm, mama era dură. 80% din copilărie mi-am petrecut-o alături de taică-meu, care mereu mi-a zis
tu ești copilul meu și cu 9 și cu 10, și cu 3, notele nu te fac mai bună sau mai rea
Îmi amintesc că într-o zi a venit nervos la masă și ne-a spus răspicat.
Către mama: mai lasă comparațiile…
Către mine: mie să vii să-mi spui tot, dacă faci ceva și eu nu știu, stricăm prietenia.
Amândoi au fost un puzzle perfect, tata asculta reproșurile ei legate școală, uneori le susținea, alteori nu, dar niciodată nu i-a contestat puterea în fața mea, dar întreba – de ce ai făcut așa? Cred că am avut combinația perfectă. Mama m-a ambiționat și mi-a spus că e foarte important să mă educ profesional, iar tata a susținut motivația și educația mea emoțională.
Aici am avut o definiție mai clară a ceea ce este competiția:
de la mama am învățat că motivația și perseverența sunt cheile reușitei, iar competiția este combustibil pentru dorințele tale. Și că, da, trebuie să fii cel mai bun ca să rămâi în arenă
tata a fost mai flexibil: competiția este ceva ce trebuie ținut viu, dar nu e definită de alții, e definită de tine. Competiția trebuie să scoată ce-i mai bun din tine, chiar și atunci când pierzi. Iar cei cu care ai fost în competiție, nu-ți sunt dușmani, îți sunt motivație și inspirație. Dar că-i bine să-i depășești.
Tranziția adolescent – adult
Aici nu a mai fost mama, nu a mai fost tata. Aici am fost eu – fizic, mental și emoțional. Aici a trebuit să aplic chiar și cele mai rele experiențe. Perioada s-a concretizat cu mutarea mea din satul natal. Aici am văzut competiții cu părți bune și rele. În facultate am întâlnit o complexitate umană cu care eu nu eram familiarizată și care uneori mă epuiza, pe care nu știam să o definesc, dar care m-a ajutat. Apoi, acolo încă vedeam chestii ce mă făceau să retrăiesc sentimentul competiției de la I – IV, dar cu timpul oamenii au mai dispărut, notele nu mai aveau valoare, iar toată lupta era cu mine – cum trăiesc eu singură aici?
Sigur, de la mama am luat ambiția și înverșunarea de a reuși, iar de la tata am luat vorba. Am dat de gustul banilor, mă luase și valul, pierdusem și competiția. Dar pentru că temelia de acasă a fost foarte solidă, am reuși să mă recalibrez și să construiesc pe ea. Am lucrat la ce nu am considerat benefic și am ținut la ce m-a ajutat. Am început să fac sport și e incredibil că în aproximativ 4 ani de zile, totul s-a schimbat. Azi încă mai aflu lucruri despre mine, dar ce știu clar este că din competiție trebuie să rezulte performanță, nu războaie! Iar definiția mea pentru ceea ce înseamnă competiție, cu baza solidă de acasă sau cei șapte ani, sună așa:
Ambiția de a continua să faci chiar dacă te rupi în două, puterea mentală de a accepta că nu ești suficient de bun și că mai ai de învățat, claritatea cu care îți alegi oamenii, pentru că ei scot din tine ce-i mai bun sau ce-i mai rău. Competiția nu este despre cine este cel mai slab sau cel mai puternic, despre cine poate cel mai mult sau cel mai puțin, despre cine are mai mulți bani sau cine nu are, competiția este despre cine ești tu azi și cine vrei să fii mâine, și cât de mult rămâi calibrat când crezi că ți-a pus Dumnezeu mâna-n cap sau că te-a îngropat în durere. Competiția este despre picioarele tale obosite după o tură de alergat, dar tu continui traseul – îmbujorat la față, înfierbântat la corp, pozitiv la minte și bucuros la suflet – chit că-n fața ta se face decernarea de premii! Azi, asta-i pentru mine COMPETIȚIA!
