A plecat la 44 de ani. A plecat repede și parcă nici nu s-a uitat în urmă.
Prietenul meu cel mai bun mi-a fost tată. Mi-a fost paravan în viață, umbrelă și voce. Când habar n-ai cine ești, e de ajuns ca un părinte să te țină strâns de mână; e o formă de dragoste care te obligă să nu te pierzi, o busolă care te ghidează spre undeva atunci când tu ai înghețat. Aici ai predat frâiele, prietene. Aici n-ai mai fost.
Dar vei fi mereu prietenul meu. Cu un prieten mergi prima dată la discotecă, nu? Eu cu tine am fost. Ai fost acolo să te asiguri că sunt bine, dar și să te bucuri de bucuria mea.
15 Mai 2011
Până atunci, totul era încă întreg.
Mai era doar o zi până la momentul care avea să mă schimbe din temelii — să-mi modifice nu doar structura familiei, ci și pe mine: logistic, emoțional, fizic.
Îmi amintesc ultima zi de liniște: plecasem cu frate-meu să săpăm via. Aveam o raniță verde în care cărasem mâncare și, dacă mă gândesc acum, era mult prea mare pentru cât aveam noi de dus. Am trecut pe la bunici — nu-mi mai amintesc exact de ce — dar știu limpede că, în ziua aceea, am săpat via cot la cot cu ei, cu unchiul, cu mătușa și cu încă un om din sat. Eram cu toții acolo, în soare, în mijlocul căldurii, lucrând pământul, fără să bănuim că dimineața următoare aveam să trăim o altfel de durere.
Duminică, 15 mai, în sfârșit te puteam vizita. Dar reconfigurarea traseului a început înainte să pornim la drum. Seara de 14 mai era una liniștită. Îmi amintesc vag că încercam să iau legătura cu mami, care stătea deja de ceva vreme prin spitale cu tine. Am ajuns să vorbesc cu ea abia la ora 11 noaptea și, chiar și atunci, foarte puțin. Oricum, ce se putea întâmpla? Urma ziua cea mare. Atât de mare a fost, încât aproape ne-a înghițit.
Duminică dimineața, 15 mai. Aveam niște pijamale roz-pal cu dungi negre. Fiica cea mică a fratelui tău dormea cu noi pentru că, da… nu eram obișnuiți să stăm singuri și, dintr-odată, ne-am trezit singuri într-o casă mică, ce devenise imensă. Pe mine mă speria o casă fără părinți.
Pace, liniște, soare, cald… Ne-am trezit, fiecare și-a organizat ziua, dar planul principal era să-l luăm pe socrul tău și să pornim spre tine. Plecase și bunicul să se pregătească și, la scurt timp — n-aș ști nici acum să aproximez exact când — au venit mătușa și verișoara din partea mamei.
Nu m-am gândit o secundă că, după ce au încercat să împacheteze momentul în fel și chip, urma să aud:
Tati a murit!
A fost cea mai dură zi din viața mea. Ziua în care totul s-a întors cu susul în jos. Asta-i una dintre zilele alea despre care nimeni nu ți-a vorbit vreodată. Nu înveți despre ele la școală, nu te pregătește nimeni pentru ele. Pur și simplu, vine, te modifică și pleacă.
N-aș vrea să mai povestesc ce a urmat după ce ne-ai „sucit” viețile, dar, dacă te ajută cu ceva, să știi că n-am prea avut timp să te plângem. Eu aveam de dat un examen, fratele meu avea altul și o operație care nici azi nu-i dă pace, iar soția ta urma și ea să treacă printr-o testare importantă.
Da, practic, ne-ai lăsat pe autostradă fără GPS, fără instrucțiuni, în plină ceață și ploaie — în cele mai proaste condiții posibile — iar noi trebuia să ajungem la destinație. Nu prea mai aveam filtre, nici răgaz, și mergeam înainte, sperând să nu rămânem fără combustibil. Iar când am ajuns la destinație, ne-am trezit direct în realitate: stăteam cam prost. Cam pe toate palierele.
Deci, cu plânsul… mai puțin. Am recuperat noi mai târziu, fiecare pe unde și cum a putut.
15 Mai 2026
De o săptămână încerc să scriu ceva, dar n-am avut nici starea, nici timpul necesar. E o perioadă dubioasă, imprevizibilă — fix ce urăște creierul meu cel mai mult.
Câteodată folosesc zilele astea într-un sens egoist, așa simt. Mă simt tristă, deconectată de tot. Pe de o parte e bine, pe de alta… anii vor trece și eu nu mai am cum să fac noi amintiri cu tine. Iar cele pe care le am simt că se pierd. Simt că mă întorc la zilele astea doar ca să te mai găsesc puțin în amintiri, să-ți mai văd fața și să mai simt că ești aici. Dar devine tot mai greu.
Noi nu avem poze împreună. Totuși, câteva am: una din septembrie 1993, când aveam câteva luni, și alta de pe vremea când aveam câțiva ani. În rest, te mai am în pozele de la nuntă, care au o nuanță verzuie, și în cele de la armată, alb-negru.
Nici nu-ți dai seama ce e în capul meu, dacă a trebuit să confirm cu mami, acum câteva săptămâni, care a fost data exactă în care ai plecat. Aproape mi s-a îndeplinit dorința: să uit. Dar uiți data, nu și cum te-ai simțit. Asta rămâne în tot corpul.
Timpul te minte. Îți vinde ideea clasică că trece și vindecă, că ești bine, că „și alții pățesc”. Și așa este — alții duc greutăți infernale. Dar timpul doar integrează evenimentul în viața ta. Asta nu înseamnă neapărat acceptare sau vindecare. Chit că nu prea ai alte opțiuni… doar dacă nu cumva ai vreo formulă magică să schimbi lucrurile.
Când ai plecat, totul a devenit ciudat. Am simțit că cineva mi-a luat umbrela în plină furtună și n-am știut că n-o voi mai găsi niciodată. Abia acum înțeleg aproape tot ce mi-ai spus, dar nu mai am cu cine să mă contrazic. Mereu am zis că m-ai pregătit pentru următorii 40 de ani, dar, la capitolul calitate umană, lumea de azi e altfel decât lecțiile tale. Altfel decât oamenii tăi.
Un Nokia, un Huawei cu care făceai poze pe care nu le-am mai recuperat niciodată și telefonul fix, cel verde, pe care l-am găsit luna trecută la etaj, printre vechituri. Fiecare avea melodia lui de apel — din alea scurte și mecanice, pe care le recunoșteai din prima, pe vremea când mesajele încă nu erau la modă. Iar tu răspundeai de fiecare dată, indiferent ce făceai.
Cred că vouă chiar vă plăcea să vorbiți unii cu alții. Vă sunați doar ca să vedeți ce mai faceți — discuții despre purcel, cățel, de Crăciun, de Joia Mare sau pur și simplu într-o zi banală de luni. Parcă nu vorbeați doar ca să transmiteți informații. Parcă vă căutați unii pe alții. Țin minte că ai pus și sonerie ca să auzi telefonul fix din fundul curții.
Și, în același timp, erai fascinat de orice era nou. Aveam un Pentium alb și puneai întrebări ca un copil: „Aia ce face? Dar aia?”. Aveam și o cameră web mică, verde, cu trei picioare — textura aia camuflaj. Erai fascinat.
Așa ai aflat că îmi făcusem doi prieteni pe internet, pe Hi5: unul din Moldova Nouă și altul din Piatra Neamț. Cu cel din Piatra Neamț încă țin legătura și azi.
Aveai o agendă mare — maro sau neagră, nu mai știu sigur — plină de numere scrise de mână. Aveai un scris umflat, rotund, grăsan. Și o agendă mică, tip buletin, cu coperți gri. Și un portofel plastifiat, cu coperți care imitau dolarul.
Tu-ți dai seama câte sacrificii făceați doar ca să puteți rămâne aproape?
Acum lumea are mult mai mult decât un telefon. Oamenii se leagă mai mult de ce văd pe social media. Ei, și asta ai ratat. Și nici nu m-ai învățat cum să răspund la remarci de genul:
Eeei, tu te plângi? Mereu pleci…
Unii vor citi asta și vor ridica din umeri. Vor spune, în gând sau nu:
De parcă taică-su mai citește.
Dar noi știm altceva. Nebuni sau nu, știm că am avut o poveste. Și că încă trăiesc după vorbele tale, după educația ta.
Ai rămas aici într-un mod ciudat, discret și apăsător.
Acasă, astăzi
Suntem mai mulți acum, dar suntem și mai puțini. Nici casa nu mai e la fel. Știi ce a rămas neschimbat? Garajul și motoreta ta, care e eclipsată de mașina fiului și de Mercedesul nepotului tău.
Nici taică-tu, nici socrul tău nu mai sunt. S-au dus bucăți întregi din copilăria mea; unele mă legau de tine. Iar anul ăsta am simțit un alt fel de pierdere — una care m-a făcut să mă simt, din nou, nedreptățită. Exact ca atunci.
Vestea bună e că încă scriu. Asta e ancora mea. În tot ce simt și trăiesc, așa mă exprim cel mai bine. Și tot așa mă descarc. Și, cât timp scriu, exist.
Vestea proastă… cred că o simți și tu. Mi-e dor de tine.
Cred că ăsta a fost norocul meu: să am un tată care să mă iubească atât de mult, încât, și atunci când nu mai este, să-l simt aproape și să vorbesc despre el.
Ce noroc ghinionist, nu?
De fapt, eu, când iubesc sau urăsc pe cineva, toată lumea ajunge să știe, pentru că povestesc cu patimă, fără perdea.
Cred că aici îți semăn. Poate și la ochi. În rest, mie mi se citește subtitrarea pe față. Aici m-ai lăsat pe cont propriu. Tu erai omul care se împrietenea cu toată lumea. Eu încă mai învăț partea asta.
Dincolo de cifre și de toate bilanțurile astea ale vieții, sunt bine. Chiar sunt.
Și am sentimentul că, dacă ai fi aici, ți-ar plăcea femeia care am devenit. Sau, cel mai probabil, am sta la un pahar de vin și ai găsi tu ceva de comentat la mine, ca mai apoi să închei liniștit:
Lasă, tată… aia să fie cea mai mare problemă
Viața merge înainte, tati, dar mereu mă întreb cum ar fi fost să vezi și tu toate astea.
Și bune, și rele.
Din cauza ta și datorită ție… simt că ești singurul meu regret.
15 Mai 2011 — 15 Mai 2026
Ei, anii vor mai trece. Dar cred că asta rămâne după noi: empatia, micile discuții, îmbrățișările, privirile și încurajările. Despre unele iubiri și prietenii n-ai cum să vorbești la trecut, chiar dacă e imposibil să mai schimbi ceva.
Asta am învățat de la tata: oamenii sunt sau nu iubiți. Iar când au fost iubiți cu adevărat, rămân prezenți, indiferent cât timp trece.
Iar 15 mai m-a învățat că oamenii pot arde pe dinăuntru fără ca nimeni să observe.
Tati, încă ești prietenul meu cel mai bun. Chiar și după atâția ani.
