Aș începe cu „Bună, prietene!”, dar am un blocaj și nu știu ce formulă să adopt. Mă gândesc că a trecut  11 și 12 februarie, ziua mea și ziua TA. Dar și una, și alta sunt la fel de triste și plânse. Mai mult, în câteva luni se fac 6 ani de când ai dispărut de pe pământul ăsta. E frustrant să fiu întrebată despre părinții mei și să spun mereu că sunt orfană de tată și tare te-aș critica și certa că ai plecat și detaliul ăsta l-ai omis. Cumva mi-e greu să mai scriu despre tine, e ca și cum aș scrie unei iluzii, unui prieten imaginar.

Tu la vârsta mea nu spuneai asta, pe mine de ce m-ai obligat? Sunt acele momente idioate când aud de decese, ai idee ce în capul meu? Fix ziua aia nenorocită în care ai decis să pleci. Ahh, ce plecare! Nici la asta nu te-ai gândit.

Din peisajul vieții mele lipsești, dar doar fizic. Nici nu ai idee de câte ori te cert, te strig și îmi plâng ofurile, dar tu? Te uiți la mine ca un spectator, oare? Te amuzi sau plângi? De când nu te-am mai văzut parcă mi-e frică și mai tare, mă schimb și uit că orice om trebuie să păstreze acel suflet de copil.

Și tot cu plecarea ta mi-am dat seama că un corp de om e precum un wc. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu văd pe nimeni să-ți semene la fel de mult, nici măcar frații tăi nu-ți seamănă, nici eu, nimeni. Tu te încăpățânezi să stai nemișcat și atât. Eu mă uit spre cer și mă întreb „Ce faci  și unde ești?”

Mă uitam la pozele de la nunta mea, căci ai ratat și asta și n-am să te iert prea curând, și lipsea ceva, lipsea sufletul petrecăreț, chipul luminat și vocea încurajatoare care insufla multă, foarte multă  putere. Lipseai Tu.

Și parcă soarta e când cu mine, când împotriva mea. Să știi că mersul pe jos poate fi un psiholog bun, dar și un critic teribil de enervant. Când văd acel tată cu copilul lui, încercând să-i explice d-ale vieții, când privesc gurile oamenilor ce zic parcă în ciuda mea „tata”…psihologul devine dușman.

Mai are rost să-ți zic că îmi detest visele dezamăgitoare și detest aces proces al vieții, numit DECES? Mai trebuie să urlu, să te strig și să te cert ca atunci când eram copil? Mai are rost să-ți povestesc despre obiceiurile mele și prietenii mei? Mai vrei să știi, oare, câți dintre oamenii apropiați sunt buni cu adevărat?

Poate că într-o zi am să-ți pun o serie de întrebări, dar mă tem că lista nu se va termina. Sunt 6 ani în care nu am mai zis TATA, 6 ani în care nu ți-am mai auzit vocea, 6 ani în care nu ți-am zărit chipul, 6 ani….Ohh, sunt puțini? Mă tem că nu! Sunt 6 ani și vor fi mulți, căci tu ești unic, iar TATA nu va mai exista in vocabularul meu. Și nu, nu sunt căpoasă, ci pur și simplu, nu pot să spun altcuiva. E prea măreț acest cuvânt,  este și frumos, dar parcă din ce în ce mai dureros.

Și dacă nu am început pe placul tău, cu optimism și curaj, propun să închei pe stilul nostru și să-ți zic vreo două, să-ți zic ce-mi lipsește de fapt. 🙂

Îmi lipsește: protecția și ajutorul tău, optimismul și curajul, vibrația vocii tale, chipul tău, privirea ta, momentele de ceartă și râsete, zilele de naștere în care îmi făceai urări, căci da, erai primul om care se trezea cu noaptea-n cap să mă pupe și să-mi spuna vorbe bune, mâinile tale care mă țineau strâns să nu cad.

Îmi lipsește stâlpul vieții mele, îmi lipsești tati. Al naiba de mult îmi lipsești, dar încă ești eroul meu.