Întreb și eu, femeia sau trabucul? Eu aleg papucul. Ocazional mă imaginez o boemă de o aroganță ieșită din comun. Pe o masă de lemn, maro deschis sau nici măcar nu știu cum să îi zic acestei culori, zace un ghiveci de flori cu o culoare stranie și banală, și niște coate zgribulite de femeie neatentă și nemulțumită. Aștept într-o încăpere mică și îngrămădită, dar acolo se ascultă jazz. Mă uit în gol timp de 30 de minute și mă gândesc spre nicăieri și fără scop. Un frig afară de-ți încrețește pielea de pe față și hainele devin brusc inutile, dar când intru în încăperea „jazziștilor”  îmi dau seama că și frigul are miros. Prospețime! Deschid agenda, îmi storc și ultimele idei și încerc să dau tot ce-i mai bun, dar nu reușesc, căci mă focusez pe sunetele neorganizate al jazzului. Câteodată gândesc despre femei că sunt nebune, au o nebunie ce nu poate fi tratată. Eu văd culoare în jazz, văd roșu și albastru, văd scenarii de scurtmetraj și oameni ce împrăștie nebunia sunetelor prin instrumente muzicale. Îmi aprind trabucul, mă uit spre ospătar și îi fac subtil un semn, îl rog să nu mai hoinărească printre oameni ca un urs prin nămeți. Privesc intens spre acel domn cu saxofonul și mă uimesc de atitudinea lui. Un chip serios, părea mai degrabă un politician, nici gând un om al cântecului. Și nu orice cântec. Încheie seara armonios și triumfător, noi, spectatorii l-am făcut să se simtă învingător, aplaudând și aplaudând. Uit de trabuc și îmi îndrept fața spre un cuplu, un cuplu sec. Erau doi bărbați nepotriviți și nu veniseră pentru jazz. Vorbeau într-una, șușoteau ca niște bătrâne în biserică. M-am ridicat  și am mers la bar să mai cer un pahar de vin. Nici trabucul nu-l terminasem și nici cartea despre care nu am menționat până acum. Trec liniștită pe lângă ei și îmi azvârl papucul spre masa lor, un gest intenționat. Nu suport oamenii care vorbesc la piese de teatru și nici la concertele de jazz. În orele petrecute în încăperea necolorată, dar vie, am reușit să-mi dau seama că femeia are treabă cu papucii, iar bărbații cu bărbații. Închei capitolul din cartea mea, o carte despre budism, paharul de vin e gata de câteva minute bune, iar concertul este ca de obicei, fără finalitate. Asta îmi place la jazz, simt că nu se termină nicicând, aduce mereu speranță și prospețime.