Acest articol zace în draft de foarte mult timp. M-am gândit de multe ori dacă să-l public sau nu. Am hotărât să îl public, având în vedere că înțeleg atât termenul “obezitate”, cât și sentimentul de a fi obez.
Obezitatea este o problemă medicală care ar trebui tratată foarte serios atât la nivel social, cât și individual. Obezitatea este o problemă de sănătate publică majoră în Europa. Conform unui raport al Organizației Mondiale a Sănătății publicat în 2022, aproximativ 60% dintre adulții europeni și o treime din copii suferă de greutate în exces.
În România, conform Institutului Național de Statistică, în anul 2022 peste 62 % dintre persoane erau supraponderale sau obeze, iar studiul realizat de Institutul Național de Sănătate Publică în anul 2020 după protocolul COSI (European Chilhood Obesity Surveillance Initiative) arată că 3 din 10 copii cu vârsta de 7-9 ani sunt supraponderali sau suferă de obezitate. (1)
În acest context, se estimează că până în anul 2035, obezitatea în rândul adulților va crește cu peste 60%, iar obezitatea infantilă va crește cu peste 100% față de anul 2020, astfel că la nivel mondial vor fi 1,9 miliarde de persoane adulte și 400 de milioane de copii cu obezitate, respectiv 1 din 4 persoane adulte și aproape 1 din 5 copii vor fi afectați. (Sursă: https://insp.gov.ro/2023/03/04/4-martie-ziua-mondiala-a-obezitatii/)
Respectul nu ar trebui să fie corelat numărului de kilograme
Obezitatea te face „diferit” și nu pentru că tu îți dorești, ci pentru că oamenii judecă aspru o persoană care nu se încadrează în tiparele considerate normale, indiferent care sunt acestea.
Niciodată n-am fost slabă, dar nici nu am depășit vreodată 60 de kilograme. Educația alimentară nu intră în discuție. În satul meu, în școala mea nu existau astfel de preocupări. Până în 2011 am avut 60 de kilograme, însă de atunci, viața mea s-a schimbat fundamental pe foarte multe planuri. Schimbările au adus cu ele aproximativ 40 de kilograme în plus, în doar 7 luni de zile.
Desigur, kilogramele astea nu mi-au adus doar critici sociale, ci și probleme majore de sănătate. Nu mi-am dat seama când m-am îngrășat, deoarece nu am schimbat nimic în alimentația mea. Nu mâncam mai mult sau mai prost, mâncam la fel.
Educația este drumul spre o societate mai bună, dar ne lipsește
Am fost norocoasă sau pentru că aveam și alte probleme, părerea lumii era irelevantă. Dar nu e ca și cum nu am văzut cum mi s-au închis ușile în față, literalmente, sau când am fost privită cu milă. Oamenii sunt foarte răi. De la școală mi-am primit porecla – grasa aia.
Au fost câțiva care-mi spuneau – mai încet cu mâncatul, dar prea puțini care să mă fi întrebat
Ai nevoie de ajutor? Analizele sunt bune?
Preocuparea de bază era și încă este – cât de gras ești, cât ai pus pe tine. E foarte ușor să jignim fără să ne gândim că acele kilograme pot fi rezultatul unor intervenții medicale, unor dereglări hormonale sau a altor probleme.
Mâncatul pe fond nervos sau stres, nu este o dorință a noastră, nu ne-am născut așa. Cu siguranță, nu am intrat în această lume cu gândul – decizia mea este să fiu supraponderală sau subponderală, sau să am probleme de sănătate!
Revenind la povestea mea, stabilizarea kilogramelor a durat aproximativ 8 ani de zile. Da, 8 ani în care
- nu mâncam nici atunci, nu mănânc nici acum fast food
- făceam sport, fac sport
- eram privită cu milă
- marginalizată în unele situații
- mergeam din cabinet în cabinet
- respectam dietele
Eșecul nu-i pentru toată lumea, unii clachează. Să fim blânzi!
N-a fost un proces ușor să ajung la 55 de kilograme, am mâncat 3 luni la fel, dar asta nu m-a ajutat pe termen lung. În 2016, din nou, am atins performanța să mă îngraș 15 kilograme și m-am cam bătut cu ele 3 ani, timp în care ba slăbeam, ba mă îngrășam. În fiecare perioadă stresantă, luam în greutate. Și iată, am străbătut orașul în lung și-n lat din nou, în căutarea oamenilor care să mă pună pe linia de plutire. Aceleași episoade, aceleași frustrări, aceleași dereglări hormonale. În 2019, am reușit să găsesc un medic care m-a ajutat să înțeleg ceea ce mi se întâmplă și care mi-a prezentat soluțiile de la A la Z.
Niciun proces de transformare pe care îl cunosc nu este ușor!
Discriminarea are multe fețe
Kilogramele n-ar trebui să fie un criteriu de acceptare într-o societate normală la cap. Obezitatea este o problemă medicală care crește riscul de a dezvolta afecțiuni grave de sănătate, cum ar fi diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare, probleme respiratorii etc. Și pentru cei care au tendința de a crede că-i suficient să mănânci doar salate ca să slăbești, să faci sală, i-aș întreba:
- Când ai ajutat un om obez să nu se mai simtă „defect”?
- Cum susții o femeie care tocmai a născut să se simtă frumoasă, indiferent de kilogramele dobândite după sarcină și de schimbările hormonale pe care le traversează?
- Cum ajuți un adolescent să supraviețuiască discriminării colegilor?
- Când ai fost blând ultima dată?
Sunt oameni care se simt perfect în pielea lor, indiferent de kilograme și, poate, analizele acestora arată bine, dar noi – societatea – ne simțim îndreptățiți să-i discriminăm.
Unii cred că obezitatea este o alegere și că oamenii obezi sunt leneși. Totuși, este important să recunoaștem că ne lipsește educația alimentară, emoțională și, câteodată, sprijinul social.
Obezitatea este o provocare complexă, dar cu educație, conștientizare și sprijin adecvat, putem să ne apropiem de soluții eficiente. Respectul față de toate formele de corp și sprijinirea fiecărui individ în călătoria sa către o viață mai sănătoasă este, cred, cheia spre o societate mai blândă.
A fi obez nu este egal cu a fi urât! A refuza să te educi și doar să judeci pe baza aspectului fizic este egal cu multe forme ale urâtului.
Pentru a accentua mai bine cele menționate, am lăsat câteva poze din perioada în care mă luptam cu kilogramele și cu o versiune curentă.
