Italia este, din punctul meu de vedere, teritoriul eleganței. De prima dată când am ajuns acolo, am rămas impresionată de aerul galant pe care-l emană prin toți porii. Nici nu contează că aterizezi la Roma sau Milano, Italia are un vibe special. De la mașinile care par foarte curate, până la parfumul scump al batrânelor ce își etalează hainele de blană luxoase.
Ce vorbesc aici! Cum m-am văzut ajunsă acolo, cum am înțeles și „aerele” unora ce lucrează temporar sau permanent în Italia. Câteodată devine imposibil să nu copiezi ce vezi în jurul tău și, mai ales, dacă îți place un tipar. Spre exemplu, eu sunt cazul care se poate îndrăgosti iremediabil de personaje din cărți, seriale…Și, deci, cum să fii altfel când Italia respiră atât de multe nuanțe elegante?
Nu am înțeles de ce românii pe care i-am întâlnit în Italia (un lucrător comercial și un alt nene ce deținea un magazin), ne evitau. Vedeau că intram în magazin și vorbeam româna, dar ei parcă nici nu auziseră de limba asta vreodată. Îmi amintesc că în Bergamo am intrat să luăm apă și ceva de mâncare. Și am văzut un cozonac, dar pe cuvânt că doar când am ieșit din magazin, am realizat că pe cozonac scrie în română.
Evident că nu după ambalajul cozonacului ne-am dat seama că cei de acolo sunt români, ci după faptul că nu au înțeles ceva în engleză și ne-au întrebat timizi „Vorbiți română?”. Oh, sure! Am vorbit de când am intrat aici, și tu vorbești probabil de când te-ai mutat în Italia.
În Spania, spre exemplu, am întâlnit români care imediat ne-au chestionat:
„De unde sunteți? Cum vi se pare aici? Și păreau așa fericiți, zici că ne cunoșteau de o viață.
Și revenind la Italia, căreia cumva îi pusesem o etichetă din cauza unor experiențe rom-italiano (tipurilor de români care pleacă o perioadă acolo și când revin în țară uită complet limba română), era cât pe ce să ratez experiențe de vis și toate locurile, și insulele pline de poveste.
O altă situația amuzantă în Italia mi s-a părut într-un Carrefour. Ajungem seara la Carrefour, și la raionul de legume erau două doamne. Inițial nu pricepeam dacă ele chiar vorbesc italiană sau română. Două moldovence, tare simpatice, își povesteau experiența de la lucru, iar eu, o căpiată de toată frumusețea, am stat vreo 10 minute să ma dezmeticesc și să-mi dau seama ce limbă vorbesc.
Pizza…oh, da! Tare mi-am dorit să gust o felie de pizza, să mă bucur de un gust nou. Și nu, nu am încercat o singură dată, ci de 3 ori. Concluzia? Pizza de Italia nu mi s-a părut cu nimic mai specială față de o pizza italiană, dar pregătită în România. Îmi amintesc că am ajuns la Como și eram morți de foame, ne prinsese și o ploaie zdravănă, și am năvălit într-un restaurnat, urmând să comandăm pizza. Pe lângă atmosfera deloc prietenoasă, pizza a fost doar o altă pizza. Bine, în cazul ăsta nu cred că pizza a fost problema, ci atmosfera din restaurant.
Una peste alta, Italia este încărcată de poveste, de istorie și de cele mai elegante nuanțe întâlnite până acum.
