O cafea, un pahar de apă și o portocală, toate acestea zac pe biroul meu precum gândurile nespuse. Un ochi la portocală, altul la laptop și tot așa preț de câteva minute. Încă de ieri am avut în plan să spun și să întreb despre 1 Decembrie al copilăriei. Este fantastic că acest an avem o scurtă vacanță, iar unii dintre noi o așteaptă ca pe apă. De fapt eu am să lucrez :), dar nu pentru birou, nu proiecte, ci am să caut o locație de concediu. Cu alte cuvinte, eu voi vâna oferte.
Până la vânătoarea mea de oferte, povestea cu 1 Decembrie nu mai poate aștepta. Îmi amintesc că la noi acasă, pe acea vreme, aveam televizorul pe TVR1 și ne uitam la parada militară. Tatăl meu se uita toată ziua la aceste evenimente. Noi cum prindeam zile libere, cum eram la joacă. De vreo 5 ani s-au schimbat lucrurile. Mutată în Timișoara, fără familie, fără acel confort cunoscut, 1 Decembrie devenea altfel. Mergeam în centrul orașului și sigur, nu ratam deschiderea târgului de Crăciun.
Anul ăsta nu știu cum va fi, ce știu sigur este că voi face tot posibilul să îmi găsesc o vacanță și să mă relaxez. Câteva filme, o prăjitură și o plimbare în oraș fac parte din planul meu. Chiar dacă acum pot vedea parada militară direct, nu din fața televizorului, simt că 1 Decembrie nu mai are același gust ca pe vremea copilăriei.
p.s Când lucrez ascult jazz sau un radio random, iar aseară în lista mea de melodii au a ajuns și https://www.youtube.com/watch?v=U-HfHDbTmBQ . Cred că de aici a venit gândul meu cu copliăria.
