Când te rogi de timp să stea

Când te rogi de timp să stea? Eeee, să vezi, timpul ăsta a început să fugă de vreo câțiva ani, fuge și nu se mai oprește, nici nu se întoarce.

Mă simt nedreptățită de el, nu mă lasă să-mi fac treburile, nu mă lasă să dorm suficient, să petrec fără limită. Timpul îmi devine pe zi ce trece un adversar din ce în ce mai puternic și nu vrea o secundă să lase garda jos. Mă tem de el și mi-este și mai frică de direcția în care mă duce. Căci cu timpul nu-i de glumă, ori profiți de el cum crezi că e mai bine, ori îți ratezi ocazia și nu îți dai seama cum. Cam de  o săptămână mă rog de timp să stea, de ceas să nu mai existe și de mine să fac față. E o luptă în Adriana omul, Adriana proiectul și TIMPUL. Preferabil ar fi să câștige Adriana omul.

Într-o lună am 2 săptămâni de respiro și 2 de chin și jale. Și nu, nu povestesc de săptămânile alea în care mă învârt pe scaunul de la birou sau fac research, ci spun de alea obositoare, pentru că la mine sunt așa: adormit la 2:30 – 3:30, trezit la 8 dimineața, o cafea luată sălbatic (nu de puține ori mi s-a întâmplat să vărs cafeaua prin bucătărie). După procesul acesta, ce durează cam 30 de minute, mă duc la biroul meu și lucrez, și lucrez, și lucrez. Așa că ascultă, timpul nu e doar un adversar, ci și un dușman. Însă, am și o parte bună – îl folosesc în favoarea mea, lucrând învăț și evoluez, deci îmi ating obiectivele. Și da, timpule, mai stai, așteaptă-mă, mai am încă o eternitate de muncit.