Când aud strigăte de la etajul 4

Aș putea începe un banal articol, dar cel mai emoționant. Căci atunci când auzi strigătele copiilor, de la etajul 4, fie te enervezi, fie îți amintești de copilăria ta. Dar cum eu am copilărit la casă, rar  auzeam strigăte de la un etaj, poate din vreun copac, vreun gard, dar de etaj nici gând. Și faptul că eu am copilărit la casă, dorința să îmi cumpăr una a devenit și mai puternică.

Chiar dacă mă contrazic cu prietenii sau rudele, să stai la casă nu e o fiță, este sănătate. Păi unde te poți îmbăta mai puternic de mirosul florilor, dacă nu la casă, unde poți simți tu vântul puternic și serios, îți zic eu, la casă. Sau zăpada? Să fim serioși, eu în 6 ani de când locuiesc la apartament nu am dat la lopată pentru a înlătura zăpada. Și crede-mă, zăpada de la casă e alta față de cea de la etajul 4.

Îmi amintesc despre mine la vârsta de 13-14 ani, eram micuță, e hai, nu mai eram așa mică 🙂 și iubeam să merg la sanie. Problema era că veneam cu hainele atât de ude, că ziua următoare sigur nu mai vedeam sanie. Dar când stai la casă, pedeapsa devine plăcută, găsești tu un motiv să fugi afară.

Verile? Aoleuuu :)) cum ar zice unul  gelat în cap, cu blugi tăiați „mișto…mișto, mișto!”. Nu aveam aer condiționat și nici durerile de cap de acum, nu aveam ștrandul din centrul orașului, pentru că stăteam la sat și mergeam la Jilț.  🙂 Munceam la una cu părinții noștri, dar ne și distram. Mâncam fructe și legume nespălate, doar nu-ți imaginezi că atunci când te duci la „furat” de cireșe stăteai să le speli.

Măi și mă enervează la culme părinții ăștia moderni:

Aoleu, nu pune mâna, nu sta pe jos….etc

Păi noi mâncam câteodată și nisip, asta se întâmpla pe undeva la 5-6 ani și în lipsa părinților. De lovituri nici nu mai vorbesc, la 8-10 ani când pui mâna pe cuțit sau topor nu e greu să îți lași semne. Și în copilăria mea mi-a plăcut tare mult un lucru, despre care târziu am aflat cât este de important – am învățat că pentru orice trebuie să muncești. Mergeam la scăldat, dar nu fugeam nici de la muncă. Era de cules vie, săpat prin grădină, adunat iarbă de pe câmp, cules porumb, acolo mă găseai. Nu mă speteam eu cu munca, dar nici nu mă dădeam înapoi.

Uite un lucru foarte important, când eram eu copil, relațiile dintre cei mici erau mai sincere. La mine nu era cu tabletă, cu cine are cel mai mișto telefon sau ultimul model, pe vremea mea ne limitam la casele din pământ, mâncare necomestibilă, pentru că era apă cu nisip sau întâlniri cu jocuri, precum Rațele și vânătorii, alergat pe culori etc. Doamne, ironia este că eu când stăteam la casă îmi doream să stau la bloc și acum este fix invers.

Când am mai crescut, parcă nu mi se părea interesant să mergi pe stradă  rujată până la obraji și cu o tonă de machiaj pe față. Ce vremuri! Mie mi se pare că alea sunt vremurile ce m-au construit și pe care le-aș mai retrăi dacă aș putea.  Acum mă uit în jur și când povestesc despre copilărie mă emoționez, dar îmi dau seama că nu mai sunt actorul, ci am devenit povestitorul. Ori când trăiești povestea, filmul are alt fir narativ, altă culoare, altă energie și alți oameni.