2015 a fost anul decisiv. Fix cu o săptămână după Sărbătorile Pascale, ne-am decis să spunem DA, marele DA. Doar nu te gândești că a fost cu prea multă cântare cererea, dar a fost surprinzătoare. N-ai spune că „puștiul” căruia nu-i dădeai 28 de ani, are atâtea idei. Programatorii, în general, sunt mai…realiști.:D
În fine, vine ziua în care îmi dă inelul și răspunsul meu, de altfel afirmativ. Zis și făcut! Noi mutați în Timișoara, părinții prin Oltenia, imaginează-ți, unde facem nunta? Normal, Craiova!
De la cererea în căsătorie, în două săptămâni ne-am pus cap la cap treburile și am început să scriem scenariul propriului film. Cu telefonul în mână, sun la restaurante, 3 zile a durat tot tam-tamul ăsta. Discursul meu se schimba de la un om la altul.
Și îi zic lui Alin:
„sună și tu”.
Începe așa
„Bună seara (pt că era ora 19.00), sunt Alin Hanganu. Vreau să știu dacă aveți restaurantul liber pe 30 Iulie 2016?”
La capătul firului, un glas serios:
„Nu, ne pare rău”.
Alin al meu și el cu un glas politicos
„Ok. Mulțumesc!”
Pam, pam. Mi-am dat seama că sunt singură în chestia asta cu sunatul și negociatul, mai ales că la muzică el a zis
„alegi ce vrei, ce crezi, eu nu mă pricep”
Încep „selecția”, unii erau deschiși, alții morocănoși, unii falși, alții prea corecți.Trec cele două săptămâni, merge la Craiova și dăm pe la toți cu care am vorbit. Ghici? Nu am ales niciunul. Unul prea mic, altul prea mare, unul prea scump, altul prea ieftin etc. Ar fi fost o soluție, ce pe mine nu mă mulțumea, dar ne-a fost scos în cale Emma West. Am mers, am văzut sala (nu era aranjată pentru nuntă), am vorbit și am ales. E și stai că nebunia abia începea. Bani erau necesari, oamenii erau de negăsit. Totuși, am zis, ori facem ce și cum ne place, ori nu mai facem. Din punctul ăsta de vedere ne potrivim. Gata, plătit avans la restaurant, dăi fuga după restaurant – eu deja vorbisem cu Taraful de la Gorj. Pam, pam, nenea mai era în discuții cu cineva și eu mă chinuiam să fiu ba drăguță, ba scorpie. Ziua următoare am stabilit întâlnirea și ne-am și văzut.
Și chiar dacă mulți mi-au tot scos ochii
„băi ăștia nu fac atmosferă”
nah că s-au lecuit. Cârcotașii mi-au zis
„bună alegere”
Până și maică-mea era ceva de genul
„tu ești nebună, nu vezi că nu au orgă”
iar eu ceartă nene, zici că eram PR la taraful de la Gorj
„femeie, lasă-mă, îmi asum și una și alta. Tu n-auzi că băiatul cu vioara face toată nunta”.
Și tot așa certuri și discuții. Și mai și, vin oameni cu păreri despre solistă
„aaa, e cam lentă, nu e pentru petrecere”
Eu eram în război cu toată lumea, o țineam pe a mea. Plătirăm și la formație, culmea, cârcotași și mai mulți. Mă trezeam așa cu câte unul sau una „Aaa, dar sunt și cam scumpi, aaa, dar cântă încet…”. Într-o seară maică-mea mă sună, nervoasă că cineva i-a zis
„Cea mai proastă alegere cu Taraful de la Gorj”.
Foc și pară îmi zice:
„Adi dacă nu cântă ăștia nu știu ce ai face”,
iar eu așa pasivă
„Lasă-mă, mă mărit eu, nu tu”.
Nimic nu a mai zis de atunci. Până când veneam cu niște tineri de la Timișoara și mama iar se plângea că nu știu ce tot auzea, ochii tinerilor pe mine, zici că eram Dumnezeu. Mă trezesc cu ei
„Nu va supărați, Taraful de la Gorj vă va cânta la nuntă?”,
zic eu:
„Da”.
Discuția continuă:
„Nu vă mai supărați și țineți minte, lăsați lumea să vorbească, pentru că Taraful are grijă să vă facă nunta, o să închidă gura la lume”.
Ei așa, trecu și asta, ne puserăm la punct tot, restaurant, formație, biserică, florărie, fotografi etc. Boom, trece timpul și emoțiile ne cuprind pe nesimțite.
Și stai pe fază, nunta e un film complex. Abia acum începe nebunia. Ahh, ce m-am distrat!